cizmele Milenei

m-am trezit pe la 2. m-am mutat in alta camera in cautarea a putina racoare. m-am trezit peste vreo 2 ore cu telefonul in mana tastand instinctiv in cautarea netului. ma spal pe fatza si cobor sa mananc. intre timp e 4. mananc. ciorba mult prea calda pentru asa o zi de iulie. si apoi, in pijamaua flausata portocalie ma pun in fund pe balcon printre sutele de jucarii ale fratelui meu. evident ca intai ma asez pe un titrerz pe care dupa un urlet de durere ca m-a intepat (ma abtin sa mentionez unde) il arunc pe geam. incepe sortarea. 3 cutii cilindrice de lego. 2 cutii rectangulare de carton. aproximativ 5 saci de plastic. nici n-am inceput si ma ia durerea de cap. imi aduc cosul de gunoi si arunc cu scarba si sadism jucarioare din oua kinder. anca sare cu gura: nuuuuuuu! de ce arunci hipopotamul?!!!! '' la naiba. scot hipopotamul. arunc jumatate de crocodil de jumatate de centimetru! anca parca are o placa stricata: ''nuuu! nu arunca crocodilul ca ii gasim si cealalta jumatate si il lipim cu super glue!'' cred ca glumeste. stam in mijlocul unui morman de jucarii aseamanatoare cu un american junkyard si anca vrea sa nu arunc jumatate de crocodil. ma bufneste rasul. continui sa arunc cu hotararea sa nu mai fac nici un compromis. everything has to go. in mijlocul procesului de eliberare a balconului de toate ''tziganiile'' (citat apartinand lui tata) copilului de 5 ani imi gasesc vechiul pian. de marimea unei farfurii jumatate, zgariat de parca ar fi jucat fotbal toti oamenii din china si pana aici fiin importat in balconul meu prin nenumarate pase si faulturi, cu clapele vai si amar, dar el e. plina de nostalgie il iau in brate si-l curat. nici gand sa-l arunc. urmeaza castelul in miniatura ce l-am luat de la paris. pensulele mele. si multe alte nimicuri. in final colectia de vederi mostenita de la mama. citindu-le ma apuca o furie frenetica vis-a-vis de Nokia. si de Samsung. si de tot ce tine de marci de telefonie sau de retele telefonice. de ce nu mai scriem vederi? imi sare in ochi o vedre roshie cu un catel maro cu palarie si tzigare in gura. dedesubt: 2 lucruri iubesc in viata: pe tine si tigarea de dupa! '' ma bufneste rasul. ma uit pe spate sa vad daca e completata. rad cu lacrimi. '' la multi ani ! te iubesc mult! pentru cel mai bun tatic din lume. Monik'' . ma roshesc chiar si akum gandindu-ma la cat de inocenta puteam fi. aveam pesemne minim 8 ani caci scriam destul de bine. mi-e dor de vremea aia. incredibil de dor. blestem sms-urile care i le trimit acum, pentru ca mi-e nu stiu cum sa-i dau beep de ziua lui si tot el sa ma sune. blestem evolutia sau involutia lumii din ultimii ani. citeam zilele astea un blog despre generatia anilor 80. sunt din 89 dar ma consider de atunci. afirm cu mandrie ca mai stiu ce e aia sailor moon. si ca nu am avut lego, ca cele ce le strang acum. am avut o barbie originala si aceea era asa frumoasa incat si acum imi amintesc la perfectie cum arata si ce haine aveam. aveam Barbie. si o casa de Barbie cumparata dintr-un Flohmarkt din Germania cu 5 marci. revin la vederi. le citesc doar cele destinatei domnisoarei Carmen Gabor. adica mamei inainte de casatorie. vreau s-o parafrazez pe Milena: ''salutari din Cluj unde a nins puternic asa incat sunt nevoita sa stau in casa deoarece nu am incaltaminte si in sandale nu ma incumet. as vrea sa merg deseara la Lacul Lebedelor dar nu stiu cum si cu ce. te sarut cu drag!'' ma gandesc la cizmele mele din mall de azi-iarna. cumparate doar asa ca am vazut ca se poarta astea cu toc si blanita. desi mai aveam acasa alte 3 perechi. ma gandesc la toate pretentiile generatiei actuale. la cum nu puteam merge pe Heaven fara cizme de la Otter. mi-e rusine sa o privesc pe mama cand ii citesc vederea si ea rade. rade in hainele ei care nu sunt de la Otter si totusi o fac sa arate perfect. iar eu, peste cateva ore o sa ma incalt cu pantofii mei de firma o sa iau rochita scurta si o sa ies in vreun pub consumand 5 cocktailuri cu pretul echivalent a unor cizme cu care Milena ar fi putut vedea Lacul Lebedelor. pun vederile la loc si de data asta imi reiau treaba cu mai putina duritate. nu mai arunc toti crocodilii pe jumatate existenti. tin si piese de remi in speranta ca o sa-l ajute sa invete numerele si o sa se tina departe de toate programele educative online. ii aranjez si masinutele cu trei sau doua roti. ca apoi sa ma ridic putin mai buna decat am fost cand m-am asezat pe titrezul acela nenorocit. si sa ma intorc la calculator, pe care paradoxal il injuram mai devreme si sa scriu pe blog despre cele doua ore in care mi-am retrait copilaria pe un balcon ponosit si hiper-incalzit. mi-e dor de ceva minunat.